Ce pot e pe masa negocierilor iraniene ale celor trei dictatori, Putin Erdogan și Raisi? Soarta Siriei? Nicidecum. Sau mai precis: nu doar. Ci și destinul lumii.
Putin a tranșat în mare chestiunea Siriei, profitând de slăbiciuinea fostei administrații Obama, de fuga americanilor și europenilor din regiune, ca și de frica turcilor de Rusia, spre a edifica în Siria o satrapie de felul celor din vechea Persie. Satrapia infectă, sângeroasă, a lui Bașar al Assad.
Criminalul în masă de la Damasc, un alavit, deci un minoritar el însuși într-un Orient Mijlociu în majoritate pe gustul Turciei, sunit și fundamentalist, ostil oricăror grupări religioase ori etnice neortodoxe, nu e doar omul Moscovei. E și în mâna aliaților săi șiiți, iranieni.
Miza regională a întâlnirii
Tiranul de la Ankara, care se dă democrat dar e un autocrat pur și dur – ba chiar unul de felul său mai mincinos, șantajist și trădător decât alții – ar fi vrut să-l vadă pe Assad cât mai grabnic debarcat. Dar în fața intervenției militare a Rusiei în Siria, Erdogan s-a văzut de la un moment dat nevoit s-o lase mai moale. Pentru că implicarea Kremlinului în baia de sânge siriană n-a avut loc izolat.
Răsfățată chiar și după 2014 de Vest și, mai ales, de un Obama paradigmă a slăbiciunii Americii, devenite omul bolnav al lumii libere, Rusia a înțeles, în urma odiosul ei jaf de teritorii ucrainene, precum Crimeea, că Vestului numai de război nu-i arde. Și că, în împăciuitorismul lui, Apusul va lăsa Moscova să-și facă de cap și într-o regiune ultrasensibilă și în singura țară din Orientul Mijlociu care a avut imprudența de a-i permite țarului să-și edifice în ea baze militare. De pildă în orașul Latakia.
Odată solid instalat în Siria, Putin a profitat de doborârea de către turci a unui avion de vânătoare rusesc de tip SU 24 în spațiul aerian sirian, în proximitatea Latakiei spre a-i întoarce lui Erdogan mâna la spate. Turcia a început să-i mănânce dictatorului de la Kremlin din palmă.
Deși are interese divergente de ale Kremlinului, Erdogan a hotărât să vexeze statele aliate din NATO și SUA, cumpărând din Rusia sistemul antirachetă S 400.
Ceea ce nu l-a împiedicat să fie enervat de anexarea Crimeei și să sprijine întrucâtva și Ucraina, căreia i-a vândut drone Bayrakhtar. Această armă s-a dovedit extrem de eficientă în prima fază a războiului ruso-ucrainean, când a reperat și distrus o serie întreagă de tancuri, blindate și chiar coloane de blindate rusești îndreptându-se în van spre Kiev.
Drona, o armă după cum se vede nu de azi de ieri excepțională, lipsește în mare măsură din arsenalele rusești. Moscova le vrea de la Iran. Dar și Teheranul crede că are nevoie de ele în fața dușmanului său regional principal, care e Israelul, și a celor adiacenți, care sunt statele din Golf.
La rândul ei, Turcia vrea de la ruși mână liberă împotriva kurzilor din nordul Siriei, precum și pentru crearea, în zonă, a unei așa-zise ”fâșii de securitate” de 30 de kilometri lățime, în care să-și parcheze clientela sunită, siriană, și parte din masa de imigranți sirieni, evacuându-i din ea pe kurzi.
La schimb, Rusia îi cere Ankarei sistarea ajutorului acordat Ucrainei și blocarea extinderii NATO, care a hotărât primirea celor două state scandinave, Suedia și Finlanda, prin neratificarea aderării lor.
În ce-l privește, Iranul vrea ajutor regional și global antiisraelian și susținere împotriva statelor arabe care, în Golf, nu mai mizează în materie de securitate exclusiv pe Statele Unite ci, mai nou, și pe statul evreu.
Obiectivul comun: pulverizarea Vestului
Împreună, cei trei dictatori totalitari sau slujind unor ideologii totalitare au și scopuri comune. Un obiectiv esențial este să pună în genunchi America și Vestul, pe care-l percep nu doar ca ostil, ci drept o amenințare existențială, așa democratic și cu valori libertare, capitalist-individualiste, atee, antiislamice și anticreștine cum îl văd tustrei. Revizionismul lor e istoric, ideologic, politic și, nu în ultimul rând, teocratic.
Noua ”Sfântă Alianță” a Rusiei și a celor trei dictatori profită, în context, de absența din ecuație a Vestului, care preferă să discute la nesfârșit probleme net mai lesne rezolvabile. De pildă aprovizionarea cu energie, pe care și SUA și Germania le-ar fi putut soluționa confortabil, ajutând și efortul de război ucrainean, dacă și-ar fi pus la păstrare ochelarii de cal ideologici, progresiști.
Dar nici până acum Germania nu s-a tămăduit în suficientă măsură ca să hotărască prelungirea funcționării centralelor ei nucleare, preferând, în isterizarea și ideologizarea ei ecologistă, să se sclerozeze și să se îmbolnăvească de presbiopie galopantă, ca să devină bătaia de joc a lumii.
La rândul ei, după ce a permis Rusiei să se înstăpânească în Siria, Iranului să-și reia bricolajul la bombe atomice, iar unei mișcări islamiste nu mai puțin teroriste, ca a talibanilor, să dea peste cap regimul pro-occicdental de la Kabul, America a optat pentru a se căciuli la saudiți. Le-a cerut sporirea producției de țiței ca să scadă prețul benzinei, iar democrații să nu fie zdrobiți în scrutinul pentru Congres din toamnă, în loc să înlăture grabnic normele și reglementările care, introduse spre a face în ciudă fostei administrații de la Washington, au sufocat extracția de hidrocarburi a SUA.
Rusia și noua ei alianță teocratică în fața unui vest abulic
Ne-am întors la 1815, când Rusia își crea, împreună cu Prusia și Austria, Sfânta Alianță extremistă, menită să înăbușe vântul de libertate răspândit în Europa de Napoleon Bonaparte? Aceea își zicea ”sfântă” întrucât se considera apărarea creștină în față antihristului săpând, prin democrație și ideea libertății, respectiv a fraternității și egalității în fața legii, la temelia ordinii politice. Pe care nesacra alianță a Rusiei, Prusiei și Austriei ar fi vrut s-o prezerveze cu tot cu tirania ei în veci.
Așa vrea acum Kremlinul să refacă sferele de influență și dominație ale țarilor și ale lui Stalin. Ar mai fi vrut Putin, primus inter pares în terțetul dictatorial reunit la Teheran, să aibă alături state creștine. Dar până și cei mai mulți supuși ai Papei, care, luat de ape, a afirmat cândva, spre eterna sa rușine, că ”NATO” ar fi ”lătrat la poarta Rusiei”, știu că ortodoxia afișată de Putin și Kiril, una filetistă, falsă și eretică, nu trebuie în veci pururi să treacă drept creștinism.
Întrucât crimele de război săvârșite de Moscova în numele odiosului amestec de creștinism cu nazism și stalinism, pe care-l practică actualul regim colonialist și imperialist al Rusiei sperie rău, pe bună dreptate, o mare parte din omenire, Kremlinul e, parțial, izolat. Ieșirea din izolare, fie și prin forjarea unei alianțe teocratice cu islamul fundamentalist persan și turc, la rigoare și cu regimul de asemenea totalitar de la Beijing, iată ce-l interesează pe sângerosul tiran ex-kaghebist, moscovit.
Știe Vestul toate acestea? Evident. Dar oficialii occidentali? Și ei ar putea, în orice caz, să le știe. Dar tac și se prefac. De pildă că nu văd, că nu știu, că nici usturoi n-au mâncat nici gura nu le miroase, iar liderii Rusiei și Turciei fac bine să se întâlnescă (de vreme ce-ar putea discuta reluarea exporturilor de cereale ucrainene, al căror jaf și blocare continuă și provoacă foamete în lume).
În realitate, primejdia pentru cine nu urăște Vestul, în Vest, e (sau ar trebui să fie) clară. La fel de limpede e că nimic nu poate suplini absența forțelor armate și navale occidentale din Marea Neagră. Și înarmarea sistematică și consistentă a Ucrainei, astfel încât Rusia să fie înfrântă grabnic pe câmpul de luptă. Pare însă că și în Occident o ideologie neototalitară, atee, progresistă, s-a aliat cu cele teocratice din Orient și paralizează voința de salvare, la nevoie manu militari, a amenințatelor valori, teritorii și interese ale lumii libere, iudeo-creștine. Câtă a mai rămas.
Petre M. Iancu
